Dincolo de funcție, într-un domeniu fără program

Timpul ne-a pus eticheta de „critici”. Nu pentru că ne-am propus asta, ci pentru că realitatea locală ne-a împins acolo. Am luat-o ca pe o constatare, nu ca pe o insultă. Tocmai de aceea lansăm această rubrică, nu ca un gest de reconciliere și nici o schimbare de ton, ci ca un test, un filtru, de ce nu, ca un exercițiu de onestitate intelectuală. „Dincolo de funcție” eo pauză de la comunicate. This rubrică nu spală imagini și nu oferă alibiuri. Aici nu contează ce scaun ocupă, dacă ai ceva de spus fără el. Textele publicate pot fi incomode. Inclusiv pentru noi. Inclusiv pentru autorii lor. Și exact acesta este scopul. Critica nu dispare pentru a oferi spatiu. Doar îi scoatem, din când în când, scaunul de sub funcție. (Ana Maria)

(Rădița Piroșca- director DGASPC Olt)

O funcție de conducere într-o direcție de asistență socială nu este doar o poziție administrativă, este un rol cu încărcătură morală, juridică și emoțională. Presupune decizii cu impact direct asupra vieții oamenilor vulnerabili, echilibrarea normei legale cu compasiunea și asumarea responsabilității. Însă dincolo de titulatură, de semnătura de pe documente și de autoritatea formală, există omul.O funcție de responsabilitate nu înseamnă doar semnături și strategii. Înseamnă decizii care produc consecințe reale, care schimbă direcții, care pot aduce liniște sau neliniște. Fiecare hotărâre este, de fapt, o asumare. Nu doar profesională, ci personală. Pentru că, indiferent cât de bine este fundamentată o decizie, ea trece mai întâi prin filtrul conștiinței celui care o ia.

Responsabilitatea funcției nu se termină la ora 16, 00. În asistența socială nu există „după program”. Nu există o oră la care realitatea își suspendă dramele. Telefonul poate suna la miezul nopții. Un copil poate fi în pericol acum, nu mâine. O familie poate ajunge la limită într-o seară aparent obișnuită. În acest domeniu, timpul administrativ nu coincide niciodată cu timpul suferinței. Există un moment, rar rostit cu voce tare, în care funcția se așază peste om ca o haină grea. Din exterior, se vede titulatura, autoritatea, puterea de decizie. Din interior, însă, trăiește un om cu îndoieli, cu emoții, cu nopți în care gândurile nu se opresc la ușa biroului.

Omul din spatele funcției știe că nu își permite luxul indeciziei prelungite. În jurul lui există o echipă care caută repere. Oameni care privesc, uneori fără să o spună, în așteptarea unui semn de direcție. A mobiliza nu înseamnă a comanda, ci a inspira încredere. Încrederea se câștigă prin coerență, prin consecvență, prin capacitatea de a rămâne drept atunci când contextul este instabil.A forma o echipă este un act de construcție subtilă. Înseamnă să vezi potențialul dincolo de limitele momentului, să distribui responsabilități fără a abandona oamenii în ele, să creezi un spațiu în care fiecare să simtă că este parte dintr-un întreg mai mare decât sine. Funcția, în acest context, nu este un titlu, ci o responsabilitate continuă.

În hățișul legislativ al asistenței sociale, nu toate situațiile sunt prevăzute explicit. Normele pot fi interpretabile, iar realitatea este mereu mai complexă decât textul de lege. Există situații de graniță, cazuri atipice, conjuncturi în care legea oferă un cadru, dar nu o soluție completă. Aici intervine discernământul. Aici intervine competența profesională dublată de inteligență emoțională.Pentru că nu este suficient să cunoști legislația. Trebuie să înțelegi oamenii. Să citești dinamica unei familii, să anticipezi reacțiile, să evaluezi riscurile, să intuiești unde poate degenera o situație. Trebuie să gestionezi tensiuni interne, presiuni externe, solicitări urgente, uneori și critici publice. Și, în același timp, să ții echipa unită.Conducerea în asistență socială nu este doar management administrativ; este leadership relațional. Echipele sunt expuse constant la emoții puternice, la epuizare, la frustrare. Liderul trebuie să creeze coeziune, sens și direcție.

A ține o echipă unită înseamnă a oferi sprijin, a media conflicte, a asuma deciziile dificile fără a le transfera în jos, a proteja oamenii atunci când presiunea devine excesivă. Înseamnă a inspira încredere atunci când situația este incertă.Se poate rupe un astfel de om de funcție?Răspunsul onest este: nu complet.Nu te poți detașa ușor când știi că o decizie amânată poate însemna un risc real. Nu poți spune „mă ocup mâine” dacă intervenția trebuie făcută acum. Responsabilitatea devine o prelungire a propriei conștiințe. Funcția nu se închide odată cu ușa biroului, pentru că impactul ei nu se limitează la spațiul instituțional.

Și totuși, dincolo de toate acestea, rămâne vulnerabilitatea. Omul care conduce poate avea emoții. Poate simți teamă înaintea unei decizii dificile. Poate resimți presiunea așteptărilor. Diferența este că nu își permite să fie copleșit de ele. Nu pentru că ar fi lipsit de fragilitate, ci pentru că știe că propria sa stabilitate devine, adesea, stabilitatea celorlalți.

Dincolo de birou, rămân un om cu propriile fragilități, întrebări și nevoi afective. O femeie care sunt părinte, un copil al unei mame, un prieten, un om care iubește, care se teme, care obosește.Există o formă tăcută de curaj în a rămâne vertical când toți caută sprijin în tine. A fi puternic nu înseamnă a nu simți. Înseamnă a simți și a merge mai departe, conștient că privirile celor din jur se așază pe tine în momentele de incertitudine. Înseamnă a transforma emoția în claritate, presiunea în determinare, responsabilitatea în acțiune.

Dincolo de funcție, rămâne omul care își asumă. Care știe că autoritatea adevărată nu vine din titlu, ci din caracter. Care înțelege că respectul nu se cere, ci se construiește. Care acceptă că nu poate controla totul, dar poate controla modul în care răspunde.A te rupe de funcție nu înseamnă a deveni indiferent. Înseamnă a accepta că nu ești doar conducător, ci și om. Înseamnă a-ți permite să lași jos autoritatea și să rămâi vulnerabil în spațiul personal. Să nu vorbești permanent în termeni de strategii și planuri, ci să asculți, să fii prezent, să te lași cunoscut fără masca profesională.

Pentru asta am prieteni, am muzica, filmul, poezia, am o carte bună, natura și familia proprie. Este locul în care nu trebuie să demonstrezi nimic. Unde nu ești evaluată prin indicatori de performanță. Unde nu trebuie să găsești soluții pentru toată problemele, ci doar să fii. Este spațiul în care îmi permit ” să fiu obosită” , să spun ”nu știu”, ”mi-e greu”. Spațiul în care pot să râd, să plâng, să greșesc. Familia devine ancora.

Ce rămâne după funcție?În asistența socială, funcția nu este doar un rol profesional, este o probă de caracter. Iar dincolo de ea rămâne omul care a învățat să decidă sub presiune, să rămână lucid în haos și să caute binele posibil acolo unde perfecțiunea nu există.Rămân valorile. Rămâne disciplina interioară, simțul responsabilității, exercițiul deciziei asumate. Rămâne, poate, o oboseală acumulată, dar și o maturitate câștigată.În final, funcția este temporară. Omul este esențial. Ceea ce rămâne nu este lista deciziilor luate, ci felul în care ele au fost luate. Nu poziția ocupată, ci încrederea lăsată în urmă. Nu imaginea de forță afișată, ci echilibrul interior păstrat.

În ultimă instanță, ceea ce rămâne nu este funcția, ci caracterul. Dincolo de funcție, adevărata responsabilitate este față de propria conștiință. Iar adevărata putere este aceea de a rămâne om.Într-o lume instituțională, funcțiile vin și pleacă. Omul rămâne. Iar dacă acesta își păstrează umanitatea, credința, capacitatea de a iubi și de a ierta, dincolo de presiunea rolului, atunci funcția nu l-a consumat, ci l-a format.