Aurita cale de mijloc

(Mario De Mezzo - Primar Municipiul Slatina)

"La un moment dat în viața mea am început să cred că, într-un fel pe care nu îl putem explica, ne “purtăm” numele de familie. Adică, așa cum soții ajung să semene între ei după 20, 30 de ani de căsnicie, în același fel, numele noastre de famlie ajung să ne definească. Am un prieten pe care îl cheamă Lungeanu și care spunea că nu poate vorbi niciodată puțin că dacă ar fi putut, l-ar fi chemat Scurteanu. Sau am alt prieten al cărui nume de familie este Zamfir – o formă mai veche a cuvantului “safir”. El, la rândul lui, își purta numele în felul în care atingea viețile celor din jur.

"La un moment dat în viața mea am început să cred că, într-un fel pe care nu îl putem explica, ne “purtăm” numele de familie. Adică, așa cum soții ajung să semene între ei după 20, 30 de ani de căsnicie, în același fel, numele noastre de famlie ajung să ne definească. Am un prieten pe care îl cheamă Lungeanu și care spunea că nu poate vorbi niciodată puțin că dacă ar fi putut, l-ar fi chemat Scurteanu. Sau am alt prieten al cărui nume de familie este Zamfir – o formă mai veche a cuvantului “safir”. El, la rândul lui, își purta numele în felul în care atingea viețile celor din jur.

Vă puteți imagina frica mea când am constatat că pe mine mă cheamă “de mijloc”. Am fost terorizat o bună parte din viața cu gândul că voi fi doar un mediocru, mai ales că la școală, în sistemul românesc nu am excelat niciodată și chiar am terminat în partea de mijloc liceul. La un moment dat, însă, lucrurile au început să se schimbe și am început să performez, tot mai mult, în lucrurile pe care le făceam, fie că vorbim academic sau profesional. Am început să conduc oameni, să fie tot mai mai mulți, să gestionez bugete, tot mai mari, pana cand am ajuns la încrederea de sine că – e clar – mediocru nu voi fi niciodata. Atunci? 

Răspunsul a venit într-o discuție cu o colegă de la Ambasada Statelor Unite, al cărei angajat am fost, după ce i-am povestit această “filozofie” a mea de viață. Ea a zâmbit misterios și a spus “aurea mediocritas”. Așa am descoperit universul fără de sfârșit pentru o “aurită cale de mijloc” pe care am încercat să o păstrez în atitudinea mea cu mediul înconjurator în sensul extins al cuvântului. Nu mi-a ieșit mereu, dar tot cred că aceasta este “povara” mea să caut mereu aurita cale de mijloc în relația cu familia, colegii, prietenii, mediul înconjurator. 

Într-un mod bizar, destinul meu se împletește cu al Slatinei. Nu doar pentru că am crescut aici și m-am format aici ca om. Aici am învațat, am avut primii mentori și uneori, când orașul nu a știut sau nu a putut să îmi dea tot ce am avut nevoie, cumva, mi-am smuls lecțiile, uneori cu julituri, care m-au ajutat să rămân drept pe picioare până azi. Am “pribegit” 20 de ani, interactionând cu personalități de la CEO de multinaționale, la presedinți de state, regi și alte personalități care m-au definit. De la fiecare am învățat câte ceva și, cu o singură excepție despre care voi vorbi cu altă ocazie, niciodată nu mi s-au înmuiat genunchii. Nici când am dat mâna cu Jimmy Carter, nici când am stat la masa rotundă cu Regele Charles al Marii Britanii, nici când am zburat ore în șir lângă fostul președinte Emil Constantinescu. Slatina a construit în mine acea aurită cale de mijloc pe care am tot pășit. 

Slatina este azi ea însăși în cautarea acestei aurite căi de mijloc. După 8 ani în care Slatina a fost ignorată, dispretuită, umilită, jefuită, calcată în picioare, Slatina își pierduse speranța. Ajunsese într-o disperare pe care unii o conștientizau foarte pregnant. Nu existau autorități cu care să vorbească, nu exista instituție la care să facă “apel” în fața nedreptăților. Acesta era contextul când am venit prefect pe patru august 2023. Foarte curând m-am poziționat ca omul care vrea să spargă acest zid spiritual al închisorii în care Slatina fusese aruncată, să rupă aceste lanțuri pe care le purta la mâini și la picioare și care făcuseră răni adânci. Dureau, sângerau și oamenii au văzut în lupta mea cu acest flagel un licăr de speranță. Așa am câștigat Slatina, arătându-le oamenilor că se poate și altfel, se poate și mai bine, se poate și să ii pese cuiva de ei. Mi-am promis atunci ca voi fi un primar disponibil indiferent care va fi costul. Iar ca prin minune, Slatina a trecut de la extrema tăcerii absolute de frică, de resemnare, de lehamite, la extrema “aruncării în față” cu obida parcă, a fiecărui neajuns din Slatina. Nu contează nimic: e al meu sau nu, este responsabilitatea mea sau nu, este potrivit mesajul sau nu, este potrivit momentul sau nu...nimic nu contează. Am momente în care zâmbesc și mă întreb “oare omul acesta i-ar fi pus vreodată această întrebare fostului primar?” și am momente în care mă încrunt și îmi pun aceeași întrebare. A, și cu cât faci mai mult cu atât nu mai e de ajuns nimic. Când nimic nu se făcea, nimeni nu avea nicio așteptare. Când au început să se facă lucruri, parcă toate trebuie făcute pe loc. Am făcut strada Vulturului, dar Agricultorului când o faceți? Am făcut-o. Dar Depozitelor? Am făcut-o. Dar Silozului? Am făcut-o. Și vorbim aici de străzi uitate de zeci de ani. Bine, dar Recea? Pe asta nu am făcut-o încă. Atunci totul e degeaba, nu ați făcut nimic. Am reabilitat și asfaltat 19 străzi ÎN UN an. Degeaba. Nu am făcut Fundătura Oltului, nu am făcut Recea...nu am făcut nimic. 

Am luat la rând locurile de joacă. În unele cartiere nu era făcut UN loc de joacă de 36 de ani. Am făcut noi. Am început să le reparăm și să le refacem pe cele care erau ruine, pe cele care erau periculoase pentru copii. Am făcut 30 de locuri de joacă și terenuri de sport în UN AN. Nu l-ați făcut pe ăla din spate de la Kaufland (pe care la modul real nu prea îl mai folosește nimeni că sunt 2 locuri de joacă noi la mai puțin de 100 de metri de el) – nu ați făcut nimic. Sau, mai e partea cealaltă...ce, voi numai locuri de joacă știți să faceți?

Zâmbesc și acum când îmi amintesc despre un tânar care m-a sunat la 9:30 seara să mă întrebe – citez – dacă “maine la concert vine ... (nu mai știu cine)... așa cum am văzut că scrie pe pagina de Facebook a primăriei?” Am vrut să îi răspund “nu, punem la mișto pe pagina primăriei să văd câți îl sună pe primar”. Nu i-am răspuns așa, ci i-am spus că dacă așa scrie, așa e. Sau un locuitor nemulțumit că a lovit cu mașina într-o groapă și m-a sunat la 10:30 seara să mă întrebe el ce face acum? L-am întrebat dacă nu putea aștepta până a doua zi. Am încercat să îi explic că fiecare apel care poate fi rezolvat și mâine, dar e dat la ore nepotrivite – nu pentru primar, pentru un prieten chiar – îi ia, poate, șansa unui om cu o problemă reală să îi răspund la acea oră. Nu cred că reușesc să conving. Cel mai nepotrivit mesaj pe care l-am primit a fost următorul “Am găsit acest că***t în bolul de la skatepark vă rog frumos să luați măsuri imediat. Bună seara.” Însoțit de o elocventă fotografie. Fiecare telefon, chiar dacă unele dintre ele mă prind pe punctul de a adormi sau la finalul unei zile lungi, îmi confirmă că slătinenii aveau nevoie, fără să știe întotdeauna, de o administrație care să îi asculte, să le răspundă altfel decât cu limbaj de lemn sau mesaje automatizate și să fie aproape de ei.

Îmi pare că Slatina se zbate între extreme – de la călușul în gură, pus cu brutalitate de o administrație abuzatoare, la o lipsă a oricărui filtru într-o administrație care pare poate prea permisivă. Mă voi încăpățâna să le răspund oamenilor, mă voi încăpățâna să citesc mesajele pe whatsapp – apropo nu închei niciodată ziua cu mesaje restante pe whatsapp – și voi spera că în timp, după ce va fi verificată această libertate absolută și va vedea că e reală, Slatina să găsească, alături de mine, desigur, aurită cale de mijloc.