Slatina – despre oameni și libertatea de a nu te grăbi

Timpul ne-a pus eticheta de „critici”. Nu pentru că ne-am propus asta, ci pentru că realitatea locală ne-a împins acolo. Am luat-o ca pe o constatare, nu ca pe o insultă. Tocmai de aceea lansăm această rubrică, nu ca un gest de reconciliere și nici ca o schimbare de ton, ci ca un test, un filtru, de ce nu, ca un exercițiu de onestitate intelectuală. „Dincolo de funcție” e o pauză de la comunicate. Această rubrică nu spală imagini și nu oferă alibiuri. Aici nu contează ce scaun ocupi, ci dacă ai ceva de spus fără el. Textele publicate pot fi incomode. Inclusiv pentru noi. Inclusiv pentru autorii lor. Și exact acesta este scopul. Critica nu dispare pentru că oferim spațiu. Doar îi scoatem, din când în când, scaunul de sub funcție. (Ana Maria)

(Elena Iotu, președinte USR Slatina)

Un oraș nu este ceea ce se vede pe hartă. Un oraș este ceea ce rămâne din oamenii lui.

În Slatina, cea mai mare bogăție nu a fost niciodată betonul, industria sau cifrele. Au fost și sunt fiii și fiicele Slatinei. Ei sunt lucrul cel mai de preț. Ceea ce nu se poate muta și nu se poate înlocui.

Slatina nu s-a născut dintr-o idee și nu s-a ridicat dintr-un plan. Orașul a fost construit, metru cu metru, de oamenii. De străbunicii, bunicii și părinții noștri. De cei care au muncit, au învățat meserii, au ridicat case, fabrici, școli și drumuri. Nu pentru a demonstra ceva, ci pentru a-și așeza viața.

Slatina industrială nu datorează nimic unei ideologii. Datorează totul muncii și răbdării oamenilor care au pus umărul, zi după zi. Fiecare metru din acest oraș poartă amprenta lor. A mâinilor care au construit și a pașilor care nu s-au grăbit. Cu mult înainte de industrializarea orașului nostru, Slatina a fost un oraș așezat. Antebelic și interbelic, a crescut din comerț, din școală, administrație și viața de zi cu zi a fiilor și fiicelor lui. Un oraș care știa să trăiască în ritmul lui. Fără grabă, fără exces, fără zgomot. Lucrurile se făceau temeinic, iar oamenii știau că ceea ce e făcut pe repede înainte se pierde la fel de repede.

Această Slatină se vede și astăzi în Centrul Istoric. În fiecare casă veche. În fiecare fațadă care a rezistat timpului. Fiecare clădire vorbește despre gust, rânduială și decență. Nu sunt simple ziduri, ci urme de familii, de meserii, de vieți trăite cu măsură. Este adevărat că, pentru moment, această bogăție nu este pusă pe deplin în valoare. Soluțiile se lasă așteptate. Dar nimic nu s-a pierdut. Totul este acolo, așteptând momentul potrivit. Trăim vremuri în care totul se mișcă repede. Tehnologia, inovația, presiunea de a reuși imediat încearcă să deruleze viața pe repede înainte. Tocmai de aceea, poate că unul dintre cele mai importante lucruri pe care Slatina le poate oferi tinerilor este dreptul de a nu se grăbi. Slătinenii nu trebuie să se grăbească. Nici orașul. Nici fiii și fiicele lui. Lucrurile solide se construiesc cu răbdare. Casele care stau în picioare, meseriile care dau stabilitate, familiile care rezistă — toate au fost ridicate în timp, nu din impuls. Poate că aici se potrivește o analogie veche, dar mereu actuală, din opera lui Eugen Ionescu, Rinocerismul nu este doar o metaforă literară, ci un avertisment profund: pericolul de a alerga toți în aceeași direcție, fără să mai gândim, doar pentru că „așa se face”, „așa e trendul”, „așa fac toți”.

Rinocerita nu apare brusc. Apare din grabă, din imitație, din renunțarea la discernământ. Din dorința de a ține pasul cu orice preț. Iar cel mai sigur antidot nu este opoziția zgomotoasă, ci judecata calmă și răbdarea.

Tinerii Slatinei au nevoie să învețe tocmai asta: să nu se lase împinși de val. Să nu confunde viteza cu reușita. Să înțeleagă că viitorul se construiește mai degrabă cu unelte decât cu aparențe. Că poate e mai înțelept să investești într-un vehicul utilitar decât într-o mașină de lux, în echipamente care îți dau autonomie, nu doar imagine. Să îți construiești capacitatea de a munci, de a organiza, de a conduce — înainte de a etala. Aceasta nu este o lecție nouă. Este o lecție veche, pe care Slatina a trăit-o deja.

Fiii și fiicele Slatinei au posibilitatea să crească pe un fundament făcut din muncă, seriozitate și răbdare. Un oraș care nu-i învață să caute scurtături, ci să ducă lucrurile până la capăt. Un oraș care nu-i învață să se grăbească, ci să gândească.

Unii pleacă. Alții rămân. Mulți se întorc.

Pentru că Slatina nu este doar locul de unde pleci. Este locul care te învață să nu te pierzi. Slatina de azi este ceea ce a rămas din munca celor de dinainte. Slatina de mâine va fi ceea ce vor construi, mai departe, fiii și fiicele ei — cu cap limpede, cu răbdare și cu libertatea de a nu deveni, niciodată, rinoceri. Poate că acesta este cel mai simplu adevăr despre Slatina: un oraș care nu se grăbește și nici nu are nevoie să o facă. Și tocmai de aceea, rămâne reperul nostru oriunde ne poartă viața