Ce rămâne dincolo de funcție…

Timpul ne-a pus eticheta de „critici”. Nu pentru că ne-am propus asta, ci pentru că realitatea locală ne-a împins acolo. Am luat-o ca pe o constatare, nu ca pe o insultă. Tocmai de aceea lansăm această rubrică, nu ca un gest de reconciliere și nici ca o schimbare de ton, ci ca un test, un filtru, de ce nu, ca un exercițiu de onestitate intelectuală. „Dincolo de funcție” e o pauză de la comunicate. Această rubrică nu spală imagini și nu oferă alibiuri. Aici nu contează ce scaun ocupi, ci dacă ai ceva de spus fără el. Textele publicate pot fi incomode. Inclusiv pentru noi. Inclusiv pentru autorii lor. Și exact acesta este scopul. Critica nu dispare pentru că oferim spațiu. Doar îi scoatem, din când în când, scaunul de sub funcție. (Ana Maria)

(Alin Calota, fost director Direcția Economică PMS)

Am ocupat o funcție mulți ani. Suficient de mulți încât să înțeleg că, la un moment dat, nu mai e vorba despre ce faci, ci despre ce ți se proiectează. Funcția devine un filtru. Prin ea ești ascultat, judecat, interpretat. Uneori respectat, alteori respins. Rareori văzut.

În timp, am învățat ce se așteaptă de la cineva „din poziția aceea”. Tonul potrivit. Reacția potrivită. Tăcerea potrivită. Și, fără să îți dai seama, începi să te ajustezi. Nu radical, nu brusc. Puțin câte puțin. Ca să nu deranjezi. Ca să nu greșești. Ca să nu fii vulnerabil. Doar că funcțiile nu anulează umanul. Îl ascund. În esență, toți suntem oameni cu scăpări. Cu zile bune și zile în care ne enervăm mai ușor decât ar trebui. Cu oboseală, cu frustrări, cu schimbări de dispoziție pe care nu le afișăm, dar care există. Cu decizii pe care le-am fi luat altfel dacă am fi fost mai odihniți, mai liniștiți sau pur și simplu mai puțin presați.

Există o iluzie periculoasă în spațiul public: aceea că funcția aduce coerență permanentă. Că omul din spatele ei trebuie să fie constant, clar și sigur. Realitatea este că nimeni nu este așa. Diferența este că unii își pot permite să arate asta, iar alții nu. Am greșit. Am ezitat. Am avut momente în care am fost convins că fac ce trebuie și momente în care m-am întrebat dacă nu cumva am tăcut prea mult sau am vorbit prea puțin. Nu pentru că nu mi-ar fi păsat, ci pentru că uneori responsabilitatea apasă mai tare decât curajul.

Când stai mult timp într-o funcție, începi să înțelegi că oamenii nu te mai ascultă pentru ce spui, ci pentru ce cred ei că reprezinți. Iar asta schimbă totul. Inclusiv felul în care îți auzi propriile gânduri.Dincolo de funcție, nu sunt răspunsuri definitive. Sunt oameni care încearcă să fie corecți, chiar și atunci când nu reușesc. Oameni care greșesc, care se îndoiesc, care simt. Oameni care, la finalul zilei, nu ies din rol ca dintr-un costum, ci rămân cu ce au acumulat în interior.Poate că ar fi mai multă onestitate dacă am accepta asta mai des. Dacă am înțelege că funcțiile sunt temporare, iar umanul este constant. Cu tot ce presupune el: limite, emoții, imperfecțiuni.

Dincolo de funcție, rămâne omul. Și încercarea lui de a face, uneori stângaci, ce crede că este mai bine.