„Știu că nu știu nimic”…

Timpul ne-a pus eticheta de „critici”. Nu pentru că ne-am propus asta, ci pentru că realitatea locală ne-a împins acolo. Am luat-o ca pe o constatare, nu ca pe o insultă. Tocmai de aceea lansăm această rubrică, nu ca un gest de reconciliere și nici ca o schimbare de ton, ci ca un test, un filtru, de ce nu, ca un exercițiu de onestitate intelectuală. „Dincolo de funcție” e o pauză de la comunicate. Această rubrică nu spală imagini și nu oferă alibiuri. Aici nu contează ce scaun ocupi, ci dacă ai ceva de spus fără el. Textele publicate pot fi incomode. Inclusiv pentru noi. Inclusiv pentru autorii lor. Și exact acesta este scopul. Critica nu dispare pentru că oferim spațiu. Doar îi scoatem, din când în când, scaunul de sub funcție. (Ana Maria)

(Angela Nicolae- manager Spitalul Județean de Urgență Slatina)

„Știu că nu știu nimic” — iar în această conștientizare se deschide, paradoxal, începutul înțelepciunii. Cu cât citesc mai mult, cu cât învăț și creez, cu cât viața îmi trece prin simțuri și prin mâini, cu atât înțeleg mai limpede că știu prea puțin, fac insuficient, iar drumul mi se așterne înainte, sinuos, cu obstacole și mult necunoscut. Îmi adun forțele și continui.

Nimeni nu deține rețeta perfectă; viața nu este o schemă: învățăm, muncim, ocupăm locuri și funcții, creștem, adunăm – fie bunuri trecătoare, fie bogăție spirituală, izbutim sau rătăcim. Drumul nu e garantat, iar direcția nu e niciodată pe deplin sigură.

Dar, în mod incontestabil, alegerile noastre, mai ales cele care influențează dezvoltarea noastră profesională, nu sunt simple ocupații sau funcții, ci premise clare ale viitorului nostru. Ceea ce alegem să facem devine, în timp, ceea ce suntem.

Ca să parafrazăm principiul biologic „funcția creează organul”, putem spune că funcția îl creează pe cel care o exercită. Și nu mă refer la funcția de conducere, care este o variație ierarhică a funcției, ci la funcția publică.

În spațiul civic, responsabilitatea asumată în slujba cetățeanului șlefuiește conștiința și caracterul celui care exercită funcția publică. Funcția publică nu este doar un rol administrativ, ci este cea mai înaltă formă de responsabilitate socială – este cea care te obligă și te învestește, deopotrivă, cu autoritate și datorie față de semeni.

Noi, cei învestiți de stat cu o parte din autoritatea publică, suntem cei care îi îngrijim, îi vindecăm și îi ocrotim pe cei vulnerabili. Medicul este cel care vindecă, pompierul salvează, polițistul ocrotește, profesorul luminează minți și modelează conștiințe, magistratul restabilește echilibrul dreptății, iar funcționarul public este veriga de bază a funcționării întregului sistem administrativ.

Fiecare dintre noi poartă încrederea comunității și, odată cu ea, o răspundere care nu este doar profesională, ci și morală. Autoritatea pe care o exercităm nu este un privilegiu, ci o datorie; nu un titlu de onoare, ci o obligație de a servi comunitatea.

Nu este demagogie, nu sunt vorbe mari lipsite de conținut. Acestea sunt principiile care ne guvernează activitatea și pe care le regăsim în toate aspectele profesiei pe care ne-am ales-o.

Atunci când pacientul ridică ochii cu speranță către medic așteptând vindecarea, când cetățeanul se simte în siguranță, pentru că pompierul și polițistul sunt la datorie, când copiii cresc frumos sub oblăduirea dascălului, când cei vulnerabili sunt ocrotiți, când dreptatea triumfă, când deciziile noastre își găsesc expresia în proiecte de succes, când eforturile noastre sunt răsplătite cu „MULȚUMESC!”, atunci știm că dăm sens funcției publice pe care o exercităm.

Și totuși „Știu că nu știu nimic”, dar în fiecare zi devin mai bună, mai pregătită, mai motivată să continui în misiunea mea: funcția publică.